Securitizarea sintetică

Securitizarea sintetică reprezintă o formă avansată de transfer al riscului de credit, prin care o instituție financiară – de regulă o bancă – separă și externalizează riscul asociat unui portofoliu de active (credite, obligațiuni, alte instrumente financiare), fără a transfera efectiv acele active către o entitate terță.

Spre deosebire de securitizarea „tradițională”, unde activele sunt vândute unui vehicul special (SPV – Special Purpose Vehicle) care emite titluri garantate de aceste active, securitizarea sintetică folosește instrumente derivate, precum credit default swaps (CDS) sau total return swaps (TRS). Prin aceste contracte, banca transferă riscul de neplată al portofoliului către investitori, păstrând activele pe propriul bilanț.

Principalul avantaj al securitizării sintetice este optimizarea cerințelor de capital, conform reglementărilor europene privind adecvarea capitalului (CRR/CRD). Astfel, instituțiile pot elibera capital pentru a finanța alte activități, menținând totodată un profil de risc mai echilibrat. În plus, aceasta oferă flexibilitate, deoarece nu presupune vânzarea activelor și permite o structurare adaptată nevoilor fiecărei bănci.

Pe de altă parte, securitizarea sintetică implică o complexitate ridicată și riscuri potențiale legate de contrapartidă, lichiditate sau evaluare corectă a riscului de credit. Din acest motiv, cadrul de reglementare european impune criterii stricte privind transparența, raportarea și calitatea activelor eligibile pentru securitizare simplificată (STS – Simple, Transparent, Standardised).

Într-o astfel de structură, portofoliul de referință (de obicei un set de credite) este împărțit în tranșe care reflectă niveluri diferite de risc și de prioritate la plată:

1. Transa senior – are cel mai mic risc și, implicit, cel mai mic randament. Investitorii din această tranșă sunt plătiți primii și sunt protejați de eventualele pierderi de către tranșele subordonate.

2. Transa mezzanine – are un risc intermediar și oferă un randament mai mare. Ea absoarbe pierderile după tranșa equity, dar înaintea tranșei senior.

3. Transa equity (sau junior) – este cea mai riscantă și, în general, suportă primele pierderi din portofoliu. În schimb, oferă cel mai mare potențial de câștig.

În securitizarea sintetică, această structurare se realizează prin contracte derivate, nu prin vânzarea efectivă a activelor. Practic, banca încheie credit default swaps cu investitorii, fiecare tranșă având o expunere diferită la risc. Astfel, riscul este redistribuit între participanți, în funcție de apetitul fiecăruia pentru risc și de randamentul așteptat.

Această împărțire pe tranșe permite o gestionare mai precisă a riscului, oferind băncilor posibilitatea de a acoperi doar o parte din expunere (de exemplu, doar tranșele mezzanine sau junior) și investitorilor oportunități variate în funcție de profilul lor de risc.

În ultimii ani, securitizarea sintetică a redevenit un instrument important în Europa, fiind utilizată de bănci mari din zona euro pentru a-și gestiona eficient expunerile și pentru a sprijini finanțarea economiei reale.