În ultima perioadă am fost asaltați de fenomenul „știrilor false” (fake news) care generează atenția tuturor actorilor implicați în partea de comunicare, fie că vorbim de actori statali sau non-statali.
Autor: Francine Jaomiasa – Producător executiv în cadrul World News Media
Avem astfel un termen difuz, greu de definit, care acoperă aspecte precum greșeli neintenționate, absența unor standarde de calitate, partizanat politic sau de altă natură și așa mai departe. Se dorește astfel utilizarea termenului de „dezinformare” definit de către Comisia Europeană ca fiind „o serie de informații al căror caracter fals sau înșelător poate fi verificat, care sunt create, prezentate și diseminate pentru a obține un câștig economic sau pentru a induce publicul în eroare în mod deliberat și care pot provoca un prejudiciu public”.
Progresele tehnologice asociate cu social media au dus la accelerarea răspândirii informații cu un caracter fals sau înșelător. Astfel o serie de studii au demonstrat faptul că informațiile false „se răspândesc mai departe, mai profund și mai vast decât adevărul în toate categoriile de informații și că efectele sunt mai accentuate pentru știrile politice false decât știrile false despre terorism, dezastre naturale, știință, legende urbane sau informații financiare„ (Vosoughi et al, 2018).
Un nou motiv de îngrijorare este dat de apariția conținutului media manipulat cu ajutorul inteligenței artificiale – așa numitul „fals profund” (deep fake). Merită astfel semnalat studiul Global Trendometer. Essays on medium and long-term global trends din iulie 2018, elaborat pentru Parlamentul European, care abordează tematica de mai sus. Astfel falsurile profunde se referă la „manipularea digitală a sunetului, imaginilor sau materialului video pentru a se da drept cineva sau a face să pară că acea persoană a făcut ceva”. Este o combinație între „învățarea profundă” (deep learning) și „fals” (fake) prin care tehnologia combină inteligența artificială cu software de editare audio-video pentru a crea conținu care arată ceva ce nu s-a întâmplat niciodată (Chesney et al, 2018).
Deși la început, această tehnologie evoluează rapid riscurile crescând exponențial pentru indivizi și organizații. Falsurile profunde pot fi folosite în mod abuziv pentru a afecta reputația cuiva sau pentru a-l șantaja cu imagini false (odată răspândite în mediul online caracterul său autentic aproape că nu mai contează). Sunt de asemenea riscuri de securitate fie că vorbim de posibilitatea de a crea neliniști sociale (ex. prin anunțul unor catastrofe iminente, discursuri false etc.) sau conflicte internaționale.
Ca și tendințe principale este evident faptul că dezvoltarea inteligenței artificiale va duce la fabricarea din ce în ce mai ușor a falsurilor profunde. Vom asista la răspândirea rapidă și anonimă a lor prin intermediul rețelelor de social media. Declinul încrederii în instituții și experți va vulnerabiliza și mai mult populația în fața campaniilor concentrate de dezinformare. Avem de-a face cu o tendință a populației de a evita știrile – în 2017, proporția populației care evită uneori sau adesea știrile a atins un procent de 57% în Turcia respectiv Grecia și de 32% în România. Cel mai mic procent se înregistrează în Danemarca de doar 14% și în Japonia de 6% (Kalogeropoulos, 2018).
Ce se poate face? Soluții tehnice, politice sau juridice?
La nivel de nesiguranțe sunt mai multe semne de întrebare decât certitudini. Riscăm să ajungem la imposibilitatea de a distinge adevărul de ficțiune și la subminarea încrederii în politici și decizii fundamentate pe dovezi. Vor spori totodată costurile legate de verificarea faptelor (fact checking) lucru care coroborat cu neîncrederea în conținutul știrilor pot duce la declinul jurnalismul așa cum este practicat acum precum și la renașterea jurnalismului tradițional și la sporirea încrederii în presa tipărită și cea radiofonică.
Vom asista de asemenea la crearea de noi politici și metode de combatere a știrilor false, neștiind însă cât de eficiente vor fi. Totodată companiile tehnologice vor trebui să își asume funcția de separare a falsului de real înainte de difuzarea informațiilor.
Studiul mai sus menționat, elaborat pentru Parlamentul European, menționează pe lângă tendințe și nesiguranțe si posibili factori disruptivi mai radicali precum sfârșitul intimității (privacy) prin acord social, prin monitorizarea fiecărei mișcări și comunicații a cetățenilor. Ori crearea unui „Minister al Adevărului” prin care guvernele definesc ce este realitatea. Un alt scenariu dramatic ar fi acela al colapsului democrației în contextul colapsului realității: fără un electorat informat corect democrația nu poate exista.
Deocamdată cele menționate mai sus sunt încă în domeniul posibilului fără a intra în tărâmul certitudinilor. Inițiativele existente la nivel european pentru a combate știrile false sunt încă în faza de început.
România de asemenea pare a fi intrat în această tendință dacă luăm în calcul discuțiile existente la nivelul Ministerului Comunicațiilor și Societății Informaționale: „La nivelul Ministerului Comunicațiilor și Societății Informaționale este conștientizată predispoziția utilizatorilor platformelor de socializare de a propaga știri false. Este în discuție inclusiv elaborarea unui act legislativ prin care să se poată contracara acest fenomen” (Profit, 2018).
Rămâne de văzut în ce măsură toate părțile interesate vor putea lua parte la consultări, întrucât un astfel de act legislativ este extrem de sensibil și trebui pus în balanță cu drepturile și libertățile fundamentale garante prin Constituția României precum dreptul la informare și dreptul la liberă exprimare.
[ajax_load_more]
