BET
18662.07
-0.47%
BET-TR
40776.67
-0.47%
BET-FI
60983.24
-0.58%
BETPlus
2757.43
-0.46%
BET-NG
1332.27
-0.14%
BET-XT
1592.2
-0.48%
BET-XT-TR
3425.99
-0.48%
BET-BK
3465.59
-0.48%
ROTX
41064.51
-0.47%

Leonardo Badea (BNR): Dinamica economică a ultimului sfert de secol în România și nevoia curentă de re-echilibrare a finanțelor publice

Autor: Financial Market
11 min

Evoluțiile economice din ultimul sfert de secol au fost influențate de trei caracteristici, care, în opinia mea, au fost determinante: incertitudinea, nevoia de reformă a sistemelor și creșterea (globală a) datoriei publice.

Este adevărat că în această perioadă economia mondială s-a confruntat cu o serie de șocuri și provocări asociate crizelor financiare, economice, pandemice și geopolitice, de multe ori suprapuse, care au determinat instaurarea unui climat volatil greu predictibil. Pe de altă parte, dinamica economiei a impus necesitatea adoptării unor măsuri de reformare a sistemelor pentru a răspunde noilor cerințe economice și sociale și pentru a asigura resursele de creștere a prosperității națiunilor.

Globalizarea a fost o parte importantă a acestui proces, un adevărat motor al creșterii economice, contribuind la dezvoltarea comerțului internațional, la sporirea productivității muncii, dar, în același timp, crescând și gradul de întrepătrundere a economiilor regiunilor și statelor, multiplicând canalele de contagiune și ducând la o creștere a nivelului de dependență față de lanțurile globale de aprovizionare. Șocurile externe (mai ales cele recente) au determinat în schimb și necesitatea sporirii nivelului de reziliență a economiilor, evidențiind importanța creșterii gradului de independență energetică și alimentară a statelor.

Multe state emergente, printre care și România, au dezvoltat un model economic în care bunurile produse pentru export încorporează în proporție semnificativă bunuri importate necesare în procesul de producție. Dacă la acest fapt se adaugă și consumul intern care are la bază predominant bunuri importate, ne aflăm deja de ceva vreme în prezența unor dezechilibre macroeconomice care au tendința să se cronicizeze. În cazul României, datele (prezentate mai jos) arată că stimularea consumului pentru a realiza creștere economică în condițiile unei balanțe comerciale în deficit a avut și efecte secundare negative asupra echilibrelor macroeconomice.

Deficitul a devenit un cuvânt la ordinea zilei, crescând ca pondere în PIB și necesitând finanțare tot mai amplă, ceea ce a dus la avansul datoriei publice. Astfel, modelul de dezvoltare globală și de creștere economică asociat creșterii datoriei și a dependenței de piețele globale a devenit unul obișnuit. Date publicate de Fondul Monetar Internațional arată că în anul 2022 datoria publică brută depășea semnificativ nivelul PIB în multe state cu economie dezvoltată, precum Belgia (105%), Canada (116%), Franța (111%), Spania (112%), Portugalia (116%), SUA (121%), Italia (144%) sau Japonia (261%).

Este adevărat însă că nu orice tip de economie își permite să fie puternic îndatorată și aici analiza trebuie nuanțată. Revenind la modelul de dezvoltare economică, reputatul economist Jacques De Larosière, în lucrarea ”Putting an end to the reign of financial illusion: for real growth” (2022),  afirma că ”într-o lume care a devenit foarte îndatorată, modelul economic de dezvoltare a alunecat către o paradigmă ciudată, în care cea mai mare parte a activității economice se reflectă acum în sporirea valorii activelor financiare în detrimentul creșterii, al veniturilor salariale și al investițiilor productive”.

În mod cert, dezbaterile vor continua în rândul economiștilor cu privire la rolul politicii economice ca și catalizator al stabilizării macroeconomice și al creșterii pe termen lung, dar, în același timp, este foarte clar faptul că problema dezechilibrelor macroeconomice și adoptarea de politici care să vizeze corectarea acestora reprezintă astăzi preocupări majore și stringente.

Despre principalele dezechilibre macroeconomice cu care se confruntă România, în special despre deficitul bugetar și deficitul de cont curent, se fac analize, se discută și se scrie de mulți ani. Cauzele, dinamica acestora și efectele vizibile, precum și cele potențiale au fost dezbătute pe larg și considerate din multiple unghiuri.

Posibile soluții au fost propuse, deopotrivă de economiști din instituțiile publice și din mediul privat, fără a pierde din vedere faptul că fiecare acțiune corectivă are avantaje dar și efecte nedorite pe termen scurt și că necesită măsuri asociate pentru a reduce povara asupra categoriilor cu adevărat vulnerabile. De aceea, este greu de adăugat ceva nou la această discuție fără a relua multe dintre lucrurile relevante care au fost deja spuse adesea în acești ani. 

Din nefericire însă, măsurile de corecție de până acum fie au fost insuficiente, fie nu au avut efectele scontate, astfel că problemele persistă și devin tot mai presante, iar riscurile unor consecințe negative viitoare au crescut semnificativ. Într-adevăr, raportat la PIB, ponderea deficitului bugetar s-a redus ușor la finalul anului trecut, iar ponderea deficitului de cont curent s-a diminuat într-o anumită măsură pe parcursul primelor luni ale acestui an.

Aceste corecții sunt însă insuficiente, iar nivelurile celor două deficite continuă să ne singularizeze, de o manieră negativă, prin raportare la țările din vecinătate cu care suntem comparați de investitori. Există inclusiv riscul ca o parte dintre aceste corecții să fie anulate de evoluțiile din a doua parte a anului curent, astfel că piețele și investitorii ar putea concluziona că ele au fost doar conjuncturale și că nu există un proces durabil de reducere a deficitelor gemene, susținut de politici adecvate și eficiente. Consider că o astfel de situație trebuie evitată din cel puțin trei motive obiective:

1. Primul este că echilibrul macroeconomic ar deveni greu de menținut, iar riscurile apariției unei crize din cauze interne ar crește semnificativ, cu impact asupra nivelului de trai al populației și al potențialului de dezvoltare viitoare. 

2. Al doilea motiv, care decurge în mod obiectiv din primul, este că devenim și mai vulnerabili față de posibile șocuri economice exogene, a căror probabilitate este în creștere în contextul economic și geopolitic european actual (principala destinație a exporturilor noastre). Altfel formulat, riscurile interne se cumulează cu cele externe (și ele mai ridicate acum), astfel că probabilitatea de apariție a unui șoc (indiferent de sursă) care să ne împingă în criză economică este mai mare. 

Ne confruntăm cu riscuri economice și geopolitice în creștere la nivel regional și internațional, iar mișcările capitalurilor străine care în ultimii ani ne-au fost favorabile se pot inversa oricând, ceea ce ne-ar putea afecta puternic în toate segmentele economiei. România are în prezent nivelul cel mai redus al ratingului de credit acordat de principalele trei agenții internaționale prin comparație cu Polonia, Cehia, Ungaria și Bulgaria. Suntem pe cea mai de jos treaptă din categoria “investment grade”.

O deteriorare în continuare a evaluărilor investitorilor cu privire la riscurile investițiilor în România ne-ar afecta semnificativ: s-ar reduce investițiile străine directe care susțin potențialul de creștere și eficientizare a economiei locale și care (alături de fondurile europene atrase) finanțează de o manieră sustenabilă deficitul contului curent; de asemenea, ar crește volatilitatea și costurile investițiilor străine de portofoliu, din care o parte importantă contribuie la finanțarea deficitului bugetar.

3. Cel de-al treilea motiv (dar nu și ultimul) pentru care reducerea în continuare a deficitelor gemene este necesară rezultă din faptul că nivelul ridicat pe care îl au în prezent este expresia unei dinamici structural deficitare a economiei românești (atât în sectorul public, cât și în cel privat), care în timp erodează potențialul de dezvoltare viitoare (crește povara datoriei, rămân mai puține resurse pentru investiții, se pierde competitivitatea etc.). Se adaugă aici faptul că de aceste corecții depind într-o proporție importantă fluxurile viitoare de fonduri europene, care sunt pentru România resurse ieftine (sau, în cele mai multe cazuri, gratuite) pentru finanțarea investițiilor.

Asumarea costurilor pe termen scurt este mereu dificilă, dar efectele acestora sunt mai ușor de suportat atunci când corecția este proiectată și gestionată de o manieră activă, prin ajustarea politicilor macroeconomice și prin măsuri calibrate, programate și graduale, în opoziție cu situația în care, ajungând să fie forțate de piețe, corecțiile ar fi neașteptate, rapide și scăpate de sub control.

Coroborând cele de mai sus, cred că este important să reiterăm că trebuie să facem aceste corecții pentru că economia României are nevoie de ele și pentru că în absența lor ar fi din ce în ce mai mult expusă la riscuri, la pierderea unor oportunități de dezvoltare și la o (inevitabilă) încetinire (structurală) a ritmului de creștere ce va fi greu de surmontat.

România se plasa în 1995 la cel mai redus nivel al PIB per capita din regiune (1650 de dolari SUA). Am putea spune că atunci, în 1995, România pornea în cursa acestor ultimi 27 de ani de pe ultimul loc în raport cu vecinii săi.

La acel moment, PIB per capita în Bulgaria era cu 37 la sută mai mult (2259 de dolari), în Polonia era mai mult decât dublu (3687 dolari), în Ungaria era de peste 2,7 ori mai mare (4495 dolari), iar în Cehia de peste 3 ori și jumătate mai mare (5824 dolari).

Acest reper în timp nu este ales întâmplător: în luna iunie 1995, România depunea cererea sa de aderare la Uniunea Europeană. Au urmat discuții, negocieri, eforturi foarte mari pentru toți cei implicați, iar progresul către acest obiectiv statal, apartenența la UE, a fost, mai ales în primii ani, dureros de lent (lucru explicabil însă prin decalajele foarte mari în defavoarea noastră pe care le aveam în aproape toate domeniile). 

Între 1995 și 2001 s-au parcurs însă câteva etape importante: în iulie 1997, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană; în noiembrie 1998, Comisia Europeană publică primul Raport de Ţară privind procesul de aderare a României la Uniunea Europeană; în iunie 1999, România adoptă Planul Național de Aderare la Uniunea Europeană, iar în decembrie același an, la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor de aderare cu șase țări candidate, printre care și România; în februarie 2000, în cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale dedicate lansării Conferinței Interguvernamentale, sunt deschise oficial negocierile de aderare cu România, un pas istoric care a schimbat radical perspectivele de dezvoltare ale țării.

Revenind la perspectiva economică, până în 2000-2001, evoluția PIB per capita (calculat în prețuri curente și exprimat în valută forte) a fost oscilantă, imaginea de ansamblu fiind a unei stagnări. Economia și societatea resimțeau din plin costurile anilor de conducere și organizare discreționară, centralizată și ineficientă a economiei din perioada comunistă, iar ajustarea necesară la mecanismele de piață nu avea cum să fie ușoară. Este relevant în acest context faptul că în perioada 1995 – 2001 ratele anuale ale inflației se exprimau mereu cu două cifre și uneori chiar cu trei.

De exemplu, timp de 12 luni consecutive, în perioada februarie 1997 – februarie 1998, ratele anuale ale inflației au variat între un minim de 105,4 la sută și un maxim de 177,4 la sută. Tot ca exemplu, în decembrie 1996 și în fiecare dintre primele trei luni ale anului 1997, rata lunară a inflației (creșterea în medie a prețurilor bunurilor și serviciilor din coșul de consum de la o lună la alta) a fost în permanență de peste 10 procente, iar în martie 1997, așadar într-o singură lună, a fost de 30,7 la sută.

Tot în perioada 1995-2001, cursul nominal al leului în raport cu dolarul SUA s-a depreciat de aproape 18 ori. În decembrie 1994, un dolar SUA valora 1767 ROL (lei vechi, anterior denominării, echivalentul nominal al 0,1767 RON de astăzi), iar în decembrie 2021, ajunsese deja la 31567 ROL (echivalentul nominal al 3,1567 RON de astăzi). Cifrele sunt șocante pentru cine nu-și mai amintește acea perioadă. Au fost ani grei și o presiune foarte mare asupra populației. 

Privind de atunci și până în prezent, în acea perioadă de început a fost destul de dificil de implementat reforme pentru viitor. Dar ele s-au implementat, iar timpul a demonstrat că aceasta a fost o alegere bună. 

Indiferent de conjuncturi, reformele trebuie realizate, cu atât mai mult cu cât, deși situația actuală este complicată, România beneficiază de sprijinul financiar substanțial al programelor europene. Sunt convins că și astăzi ca și atunci, reformele trebuie făcute, iar efectele pozitive pe care le vor avea în timp vor confirma că și de această dată ele reprezintă o alegere bună. Poate părea exagerat, dar, dintr-o anumită perspectivă, importanța momentului prezent și a modului în care deciziile de acum ne pot aduce aproape de obiectivul adoptării monedei euro cred că pot fi comparate cu cele ale perioadei 1995-2004 și ale reformelor care au permis intrarea fără echivoc pe traiectoria aderării la Uniunea Europeană

Revenind și continuând analiza, graficele multor indicatori economici arată că anul 2002 a marcat un punct important de inflexiune pozitivă în evoluția României care își găsește un corespondent în planul acțiunilor și al deciziilor politice. Luna noiembrie 2002 a consemnat adoptarea de către Comisia Europeană a „foii de parcurs” pentru România și Bulgaria, precum și prima menționare oficială în cadrul Parlamentului European a datei de 1 ianuarie 2007 ca dată-țintă pentru aderarea României la UE.

În decembrie 2002, Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a zece noi state membre și adoptă foile de parcurs pentru România și Bulgaria. În plan economic, în 2002, România reușește o creștere a PIB per capita cu peste 16%. Vor urma încă șase ani de creștere accelerată, de peste 20 de procente în fiecare an. De exemplu, în 2007, anul în care România a devenit efectiv stat membru al Uniunii Europene, PIB per capita a crescut cu peste 45 la sută. Seria va fi întreruptă de efectele manifestării crizei financiare globale și ulterior, ale crizei datoriilor europene. 

Pentru că a pornit cu un decalaj foarte mare, deși a crescut foarte rapid, în ultimii 27 de ani România a câștigat doar două poziții în clasamentul regional, surclasând Bulgaria și Serbia, dar rămânând în continuare în urma Poloniei, Ungariei și, mai ales, a Cehiei. Totuși diferențele (în termeni procentuali) sunt mult mai mici în 2022 comparativ cu nivelurile din 1995.

Față de Cehia (cea mai avansată din regiune), acum avem de recuperat un decalaj de 74 la sută ceea ce este o îmbunătățire față de nivelul de 253 la sută din 1995. Iar Polonia și Ungaria ne depășesc cu 15 și respectiv 16 procente, față de 123 la sută și, respectiv, 172 la sută în 1995.

Ca și alți indicatori ai dinamicii economiei, PIB per capita poate fi calculat în mai multe moduri: 

1. prin conversie într-o valută de largă circulație internațională (de exemplu în dolari ca mai sus sau în euro – pentru analiza datelor după 1 ianuarie 1999 când aceasta a fost introdusă, mai întâi pentru contabilitate și plăți electronice, iar din 1 ianuarie 2002 și pentru tranzacții cu numerar, fiind lansate monedele și bancnotele euro); 

2. prin raportare la media unei anumite zone economice mai largi (de exemplu, a Uniunii Europene în cazul statelor membre); 

3. sau la paritatea puterii de cumpărare. Potrivit Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), paritățile puterii de cumpărare (PPP) sunt ratele de conversie valutară care încearcă să egaleze puterea de cumpărare a diferitelor valute, prin eliminarea diferențelor de niveluri de preț între țări. Coșul de bunuri și servicii cu preț considerat la stabilirea PPP este un eșantion al tuturor celor care fac parte din cheltuielile finale: consumul final al gospodăriilor și guvernului, formarea de capital fix și exporturile nete. Acest indicator este măsurat în termeni de monedă națională per dolar american. 

Analizând cele trei abordări de calcul a PIB per capita, am putea spune că prima menționată este probabil cea mai conservatoare, pentru că utilizează conversii în valută forte ale rezultatelor economice, fără a ține seama de particularități foarte importante, precum nivelul relativ al veniturilor și mai ales cel al prețurilor, dintre țările comparate. Discrepanțele pot fi mari atunci când gradul de dezvoltare diferă foarte mult între țările din eșantion, așadar mai ales dacă se compară țări avansate economic cu țări din categoria economiilor emergente. În astfel de situații, unii economiști consideră ca utilizarea PPP este mai potrivită, deoarece metoda înglobează ajustări pentru aceste diferențe. 

În cazul nostru, intuiția economică ne-ar sugera probabil faptul că atunci când comparăm România cu Bulgaria, Ungaria, Polonia și Cehia la un moment de timp apropiat de cel prezent, s-ar putea ca diferențele să nu fie chiar atât de mari încât schimbarea metodei să schimbe clasamentul.

Creșterea economică este doar o parte a tabloului de ansamblu. Multe alte lucruri contează: cât de sustenabilă este creșterea din perspectiva componentelor care contribuie la creștere, care sunt factorii determinanți (atât de natură endogenă, cât și exogenă), care este amplitudinea externalităților negative pe care le generează (de exemplu, asupra mediului, comunităților etc.), ce efect are asupra incluziunii și dezvoltării sociale ș.a.m.d.

Deoarece pentru economia României deficitele gemene reprezintă în prezent o importantă vulnerabilitate cu efect asupra perspectivelor viitoare de dezvoltare, este util să continuăm comparația la nivel regional prin studierea dinamicii echilibrului bugetar, acesta având implicit un efect asupra soldului contului curent.

Dacă analizăm din punct de vedere istoric perioadele în care s-au consemnat deficite bugetare mari care au condus la creșterea datoriei publice observăm că adesea acestea au fost asociate cu crize economice severe sau cu războaie. Într-adevăr, există și perioade în care deficitul a fost efectul unei nepotriviri structurale pe termen lung între veniturile și cheltuielile bugetului general consolidat. Această „nepotrivire” a fost la rândul său amplificată de tentația politicilor populiste care au consolidat capcana uzuală a măsurilor pro-ciclice cu impact destabilizator pe termen lung.

Observațiile formulate mai sus nu sunt însă specifice României. Însă, unul dintre elementele prin care România s-a singularizat în cadrul regiunii pe parcursul ultimilor 27 de ani a fost nivelul în permanență mai redus al veniturilor bugetului general consolidat (ca pondere în PIB) față de celelalte țări. Nu un an, nu cinci, nu zece, ci douăzeci și șapte de ani la rând, ponderea în PIB a veniturilor bugetului general consolidat a fost în cazul României semnificativ mai mică decât în Polonia, Ungaria și Cehia. Inclusiv în Bulgaria ponderea a fost în majoritatea acestei perioade mai ridicată față de România, cu excepția anilor 1995-1996 și 2011. 

Aceasta arată că, în termeni relativi, resursele financiare autonome aflate la dispoziția bugetului pentru a susține programe economice de dezvoltare și pentru a lupta împotriva efectelor negative ale crizelor de tot felul au fost timp de 27 de ani mai mici pentru România decât pentru Polonia, Ungaria, Cehia sau Bulgaria (în acest caz cu excepția menționată mai sus).

Criza pandemică și efortul de susținere a Ucrainei au afectat echilibrul destul de fragil al bugetului național. Acest lucru nu s-a întâmplat doar în România, însă la noi aceste cheltuieli au condus la o deteriorare mai amplă din cauza dezechilibrelor din perioada anterioară acestei succesiuni de crize.

Tocmai pentru a avea o abordare adecvată acestei situații complexe din prezent, consolidarea fiscală trebuie să se facă gradual, fixându-se jaloane realiste în mod etapizat. Reforma administrației publice și creșterea eficienței acesteia reprezintă priorități curente, alături de revenirea la un tratament fiscal echitabil față de toți agenții economici, care să le permită acestora să acționeze pentru depășirea dificultăților reale din prezent, să se dezvolte și să se adapteze noilor condiții într-un cadru corect de competiție pe piață, generând astfel creștere economică și având totodată și efectul de a spori veniturile bugetare ca pondere în PIB.