Anul 2019 va readuce în prim plan tema informării corecte a publicului, cu atât mai mult cu cât la nivel european va fi un an electoral.
Pe lângă știrile false (fake news) – un buzz word al anilor trecuți – se va vorbi despre nuanțe: știri derutante, știri incomplete, știri manipulatorii. Educația continuă să fie un imperativ atât pentru a sprijini informarea cât și pentru a asigura adaptarea la transformările societății.
Nu e nevoie de cine știe ce intuiție sau cunoaștere ezoterică pentru a ști că avem în față doi ani tulburi – ca orice an electoral. Cu câte un rând de alegeri la fiecare șase luni, vom trăi într-o campanie perpetuă (nu că până acum lucrurile ar fi fost mai liniștite). Presă partizană am mai avut, presă angajată cu „arme și bagaje” în campanii electorale am mai avut.
Ioana Avadani – Director Executiv Centrul pentru Jurnalism Independent
Va continua însă, tendința de a instrumentaliza direct presa ca instrument politic – și anunțatul partid Realitatea – născut din și cu oamenii postului TV e doar forma cea mai vizibilă.
Credibilitatea mass mediei din România a început să se erodeze major din 2007, când canalele mediatice s-au aliniat pro sau anti președintele Băsescu.
Politizarea continuă va eroda și ce a mai rămas din credibilitatea platformelor „tradiționale” și va grăbi transformarea lor în canale de divertisment (fie el și infotainment).
If you don’t pay it, you’ll pay for it
De câțiva ani încoace, cele mai bune piese de jurnalism s-au datorat proiectelor extra-redacționale. Aceasta este o veste proastă, întâi de toate, pentru redacțiile „tradiționale” (din care au plecat, de fapt, jurnaliștii care s-au grupat în proiecte independente), care plătesc astfel compromisurile editoriale făcute de-a lungul timpului.
Au rămas depopulate, își pierd prestigiul și publicul – adică mijloacele și rațiunea de a fi. Este o veste proastă și pentru jurnaliști care, în plus față de meseria lor (care și ea se complică, jurnalismul nu mai este demult doar despre scris), trebuie acum să facă și project management, și scriere de granturi, și fund raising.
Dar, pe măsură ce se înmulțesc, proiectele jurnalistice își găsesc tot mai greu susținere, iar campaniile de crowd funding merg încet și consumă timp și resurse. Dacă publicul lor (cei care declară că s-au dezis deja, dezamăgiți, de presa tradițională, care nu mai au televizoare în casă etc.) nu va face efortul de a susține, prin donații recurente astfel de echipe editoriale, vom pierde conținut de valoare și, probabil, puținele noastre șanse de a mai afla ce se întâmplă, în principal, cu resursele publice.
O să plouă…
Ceva se va schimba în rețelele sociale și în mediul online – și simțim cu toții lucrul acesta, așa cum simt reumaticii ploaia care va veni. Presiuni din ce în ce mai mari se pun asupra marilor agregatori – să numim doar Google și Facebook – cu instrumente legale străine spiritului internetului (și veacului) și greu de implementat practic.
GDPR a făcut deja „victime”: publicații americane și-au închis deja paginile cititorilor din Europa, argumentând că nu le pot garanta protecția datelor personale la standardele impuse de Europa. Facebook a anunțat că, pentru prima oară, va permite unor reprezentați ai autorităților franceze să pătrundă în „bucătăria” sa și să lucreze cot la cot cu angajații săi care se ocupă de filtrarea conținuturilor (în principal cel instigator la ură).
Directiva copyright-ului va impune, cel mai probabil, „taxa pe” și va cere platformelor să nu mai permită urcarea online a conținutului care încalcă drepturile de autor – într-o formă dură de „privatizare a justiției” (platformele vor fi nevoite să facă singure verificarea paternității produselor propuse spre publicare).
Tinerii români migrează de pe Facebook, pentru că „și mama are cont pe Facebook”. Migrează pe rețele precum Instagram și Snapchat, preponderent vizuale și comunică din ce în ce mai „esențial” și mai ciudat pentru „bătrâni”. Copiii de gimnaziu deja consideră Instagram so passé și își fac conturi pe rețele
despre care părinții lor, care îi păzesc să nu intre de prea tineri pe Facebook, nici măcar nu au auzit. Rețele „libere”, care se laudă că pot oferi ceea ce anacronicul Facebook nu poate – anonimitate.
Ceva se va schimba, cu siguranță, și nu știm cum anume – cu o tehnologie din ce în ce mai sofisticată, cu tineri din ce în ce mai independenți și mai dornici de emancipare comunicațională și cu guverne din ce în ce mai dornice de control (pentru că altfel nu știu cum să reacționeze).
Nici drepturile omului nu mai sunt ce a fost
Agenda drepturilor omului s-a născut din uriașa oroare a războiului. Din oroare, din rușine, din frică, din empatie. Se pare că uităm. Sau că fereastra de generozitate umanitară se închide.
CEDO a decis, în octombrie, că defăimarea Profetului depășește limitele libertății de exprimare, abdicând de la unul din principiile sale fundamentale – că o entitate inanimată nu are „demnitate”, justificând că a permite un discurs defăimător ar putea pune în pericol „pacea religioasă”. Pacea aceasta pare a fi mai de preț decât libertățile individuale și discursul politic din multe țări ne semnalează că statele redevin mai importante ca indivizii.
Creierul – ultima frontieră
Fake news a fost sintagma care a dominat discuțiile despre media din ultimii ani. Un termen la fel de „fake” ca și produsele pe care voia să le desemneze. Publicul are o înțelegere diferită a termenului de fake news – de la satiră la conținut hierpartizan la publicitate și la informațiile false.
„Fake news” este un termen prea îngust și inadecvat, mai ales că manipularea publicului se face arareori prin „news” și, mai ales, prin discurs politic sau conversație socială (cu aceiași troli postând argumente pro și contra temelor de discordie, că discordia este mai importantă decât prevalența unui set de argumente sau a altuia). Așa că vorbim acum de „disinformation”, „misinformation and malinformation” – și vocabularul nostru va deveni din ce în ce mai bogat și mai nuanțat în acest sens – fără a aduce, neapărat, mult dorita claritate.
În acest context, singura noastră cale de a rămâne cât de cât întregi la minte și stăpâni pe decizia noastră
rațională este să știm cu cine ne luptăm. Nu neapărat „cine comandă muzica” ci instrumentele și mecansimele pe care le folosesc. Educația media va deveni o abilitate de viață – ca scrisul, cititul și socotitul – și, ca și în cazul jurnalismului de calitate, orice întârziere sau ezitare în a investi masiv, consecvent și pe termen lung în educație media va fi plătită mai târziu prin costuri economice, politice și sociale greu de evaluat acum.
Oricât de scumpă ar fi investiția în educație, prețul inacțiunii va fi infinit mai mare. Într-o economie a atenției și emoțiilor, investiția – publică și privată, comunitară sau individuală – în rațiune se va dovedi profitabilă pe termen lung.
Opinie exprimata de Ioana Avadani – Director Executiv Centrul pentru Jurnalism Independent, in materialul „2019. Un an al tehnologiei, personalizării și mobilității crescute. 24 de predicții din 7 industrii pentru anul viitor”
[ajax_load_more]
