Economia globală traversează una dintre cele mai ample transformări din ultimele decenii. Modelul bazat aproape exclusiv pe eficiență, costuri reduse și integrarea lanțurilor globale de producție începe să fie înlocuit de unul în care securitatea economică, reziliența, autonomia strategică și geopolitica cântăresc tot mai mult în deciziile statelor și companiilor.
În opinia lui Leonardo Badea, prim-viceguvernator al Băncii Naționale a României, ceea ce se întâmplă în prezent nu trebuie interpretat neapărat drept sfârșitul globalizării, ci mai degrabă drept o renegociere profundă a regulilor sale.
Globalizarea a schimbat fundamental comerțul internațional. Liberalizarea schimburilor, reducerea costurilor de transport și comunicații, extinderea lanțurilor globale de valoare și integrarea marilor economii emergente au creat un nivel de interdependență fără precedent.
Producția a fost fragmentată între țări și continente, iar companiile au ajuns să utilizeze capital, forță de muncă, materii prime, tehnologii și competențe provenite din aproape orice regiune a lumii.
Astăzi însă, aceste mecanisme sunt reevaluate.
Globalizarea nu dispare. Se schimbă regulile, stimulentele și raporturile de putere care au susținut-o.
De la eficiență maximă la siguranța lanțurilor de aprovizionare
În ultimele decenii, principalul criteriu pentru localizarea producției a fost eficiența economică.
Companiile căutau răspunsul la o întrebare relativ simplă: unde poate fi realizată o anumită etapă de producție mai bine, mai rapid sau mai ieftin?
În acest model, distanțele geografice și granițele naționale și-au diminuat treptat importanța economică.
Noua realitate este însă mai complexă.
Costul minim nu mai reprezintă singurul criteriu. În deciziile economice apar tot mai frecvent considerente precum:
• siguranța aprovizionării;
• accesul la tehnologii critice;
• securitatea energetică;
• autonomia strategică;
•stabilitatea politică;
• apropierea geopolitică dintre parteneri.
Această schimbare modifică inclusiv modul în care companiile își construiesc lanțurile de aprovizionare și își aleg piețele de investiții.
Globalizarea a creat prosperitate, dar beneficiile nu au fost distribuite uniform
Bilanțul globalizării nu poate fi redus la o concluzie simplă.
Pe de o parte, efectele economice pozitive sunt dificil de contestat. Comerțul internațional s-a extins, accesul la piețe a crescut, tehnologiile și bunele practici s-au răspândit mult mai rapid, iar circulația capitalului a accelerat.
În același timp însă, beneficiile nu au fost distribuite uniform.
Nu toate țările, regiunile, sectoarele sau categoriile sociale au câștigat în aceeași măsură.
În unele economii dezvoltate, relocarea activităților industriale către regiuni cu costuri mai mici a dus la pierderi concentrate de locuri de muncă și la accentuarea unor nemulțumiri sociale.
Problema globalizării nu este, așadar, că nu ar fi generat prosperitate, ci faptul că beneficiile și costurile acesteia au fost distribuite asimetric.
Creșterea bunăstării globale poate coexista cu pierderi importante pentru anumite regiuni, industrii sau categorii sociale.
Iar aceste pierderi concentrate pot produce un impact politic mult mai puternic decât beneficiile, chiar dacă acestea din urmă sunt mai mari la nivel agregat.
Fragmentarea economică – eșecul globalizării sau efectul succesului ei?
Una dintre întrebările esențiale ale momentului este dacă fragmentarea economică reprezintă opusul globalizării sau, paradoxal, una dintre consecințele succesului acesteia.
Integrarea economică globală a accelerat dezvoltarea unor economii emergente care, în urmă cu câteva decenii, ocupau poziții periferice în economia mondială.
Între timp, unele dintre acestea au devenit actori industriali, tehnologici și geopolitici majori.
Prin urmare, tensiunile actuale pot fi interpretate inclusiv drept o reacție la schimbarea distribuției puterii economice produsă chiar de globalizare.
Interdependența, privită timp de decenii drept unul dintre principalele avantaje ale economiei globalizate, este percepută astăzi și ca o posibilă vulnerabilitate.
Pandemia, războaiele, tensiunile comerciale și dificultățile din lanțurile globale de aprovizionare au accentuat această schimbare de percepție.
În acest context, concepte precum friend-shoring, near-shoring, regionalizare sau politici industriale strategice au devenit tot mai importante.
Aceste tendințe nu indică neapărat o revenire la economii izolate, ci trecerea de la o globalizare construită aproape exclusiv în jurul eficienței către una în care reziliența economică devine la fel de importantă precum costul.
Economia mondială se reorganizează în jurul unor blocuri geopolitice
Noua paradigmă globală pare să indice o economie mai fragmentată, organizată tot mai mult în jurul unor blocuri economice și geopolitice.
Competiția dintre marile puteri este vizibilă în:
- subvenționarea industriilor strategice;
- restricțiile privind exportul unor tehnologii;
- controlul investițiilor în sectoare sensibile;
- politicile industriale naționale;
- reapariția tarifelor comerciale.
Această schimbare implică însă costuri.
Lanțurile de aprovizionare construite exclusiv în interiorul unor blocuri politice pot fi mai sigure, dar nu sunt neapărat cele mai eficiente din perspectiva costurilor.
Duplicarea capacităților de producție, limitarea accesului la furnizori competitivi și reducerea dimensiunii piețelor pot afecta productivitatea.
Cu alte cuvinte, reziliența economică vine cu un cost – o formă de „primă de asigurare” plătită pentru reducerea vulnerabilităților.
Din acest motiv, perioada actuală nu trebuie descrisă neapărat drept sfârșitul globalizării, ci mai degrabă drept sfârșitul unei anumite forme de globalizare.
Tarifele comerciale revin în centrul politicii economice
Un rol major în noua configurație îl au războaiele comerciale. Tarifele pot proteja temporar anumite industrii, pot influența deciziile de investiții și pot fi utilizate drept instrumente de negociere.
Un stat poate impune sau amenința cu introducerea tarifelor pentru a obține concesii comerciale, pentru a renegocia acorduri sau pentru a încerca să corecteze dezechilibre considerate excesive. Dar tarifele au și costuri. Ele pot:
• crește prețurile pentru consumatori;
• majora costurile industriilor dependente de importuri;
• genera represalii din partea partenerilor comerciali;
• reduce schimburile comerciale;
• diminua investițiile.
Într-o economie globală profund interconectată, este dificil de stabilit cu precizie cine câștigă și cine pierde în urma unui război comercial. Același produs importat poate fi concurent pentru o industrie locală și, simultan, materie primă sau componentă esențială pentru o altă industrie. Protejarea unei companii sau a unui sector poate astfel reduce competitivitatea altuia.
De aceea, impactul tarifelor trebuie analizat pe întregul lanț de valoare și nu doar la nivelul industriei pe care acestea încearcă să o protejeze.
„Dilema tarifară”: de ce un război comercial poate produce pierderi pentru toată lumea
Leonardo Badea analizează războiul comercial și din perspectiva teoriei jocurilor, prin ceea ce poate fi numit „Dilema Tarifară”.
Un conflict comercial poate funcționa ca un joc non-cooperativ care conduce către rezultate suboptimale și pierderi pentru toate părțile implicate.
Inclusiv Statele Unite pot pierde într-un astfel de scenariu, în ciuda poziției dominante deținută în economia mondială. O analiză realizată de McKibbin, Noland și Shuetrim (2025), utilizând un model de tip G-Cube, estimează efectele tarifelor comerciale asupra economiilor SUA, Chinei și unor state europene.
Potrivit simulărilor prezentate, Statele Unite ar fi în cele din urmă mai puțin afectate decât unele economii europene, dar mai puternic afectate decât China.
În scenariul în care apar măsuri de retorsiune, efectele negative se amplifică. Pentru statele din grupul „restul UE”, impactul este produs atât de efectele directe ale tarifelor, cât și, mai ales, de efectele secundare rezultate din reacțiile comerciale.
Simulările sugerează că, inclusiv într-un scenariu în care toate statele adoptă măsuri de retorsiune, China ar rămâne dintre economiile analizate cea mai puțin afectată.
SUA versus Europa: liber schimb sau protecționism?
Pornind de la aceste estimări, analiza construiește un joc non-cooperativ între Statele Unite și restul Uniunii Europene.
Fiecare dintre cei doi participanți poate opta pentru: Liberalizare sau Protecționism
Matricea estimată a rezultatelor este:
| Politica SUA | Politica restului UE | Impact estimat |
|---|---|---|
| Liberalizare | Liberalizare | SUA: 0% / UE: 0% |
| Liberalizare | Protecționism | SUA: -0,046% / UE: -0,28% |
| Protecționism | Liberalizare | SUA: -0,046% / UE: -0,28% |
| Protecționism | Protecționism | SUA: -0,096% / UE: -0,54% |
Valorile reprezintă ajustările PIB real față de nivelul estimat pentru 2030 într-un scenariu fără măsuri tarifare. Concluzia economică este clară: dacă ambele părți continuă regimul de liber schimb, niciuna nu suferă pierderi în raport cu scenariul de bază.
Dacă una dintre părți introduce tarife, apar costuri pentru ambele economii. Iar dacă ambele adoptă politici protecționiste, pierderile aproape se dublează.
Strict din perspectiva PIB-ului real, nici Statele Unite, nici Uniunea Europeană nu au un stimulent economic pentru abandonarea liberalizării comerciale.
Există însă o diferență importantă: Statele Unite par capabile să suporte mai bine costul escaladării.
Această asimetrie exprimă avantajul pe care poziția hegemonică și reziliența economiei americane îl oferă SUA.
Statele Unite nu sunt imune la efectele protecționismului, dar costul relativ suportat de economia americană poate fi mai redus decât cel înregistrat de partenerii comerciali.
O „trinitate imposibilă” pentru economia americană
În acest context, SUA se confruntă cu ceea ce analiza definește drept o „trinitate imposibilă”.
Washingtonul încearcă să urmărească simultan trei obiective:
1. menținerea dolarului în poziția de monedă dominantă a sistemului monetar și comercial internațional;
2. păstrarea unui nivel ridicat al salariilor în economia americană;
3. obținerea unui excedent comercial.
Prin adoptarea unei politici protecționiste, Statele Unite ar putea realiza cel mult două dintre cele trei obiective.
O abordare bazată pe cooperare cu Europa, chiar dacă relația comercială ar fi renegociată pe baze diferite și ar include, de exemplu, un acord bilateral privind eliminarea reciprocă a taxelor, ar putea oferi o cale mai favorabilă.
Inteligența artificială și digitalizarea fac imposibilă izolarea completă
Actuala perioadă de protecționism are însă o caracteristică fundamental diferită față de episoadele similare din trecut: viteza cu care circulă informația.
Inteligența artificială, digitalizarea, comunicațiile globale și mobilitatea capitalului intelectual fac mult mai dificilă izolarea completă a unei economii.
Statele pot introduce bariere vamale pentru bunuri, pot restricționa investițiile și pot limita accesul la anumite tehnologii sensibile. Este însă mult mai dificil să oprească circulația ideilor, informațiilor și cunoașterii. Din acest motiv, fragmentarea comerțului nu va conduce neapărat la o fragmentare similară a cunoașterii.
Economia mondială poate deveni, paradoxal, mai fragmentată geopolitic și simultan mai conectată informațional.
Aceasta este una dintre marile contradicții ale perioadei actuale: guvernele încearcă să recâștige controlul asupra fluxurilor economice într-un moment în care tehnologia reduce permanent capacitatea lor de a controla fluxurile informaționale.
Tarifele pot fi și un instrument de negociere
Din această perspectivă, barierele comerciale nu trebuie interpretate exclusiv ca expresie a protecționismului. Ele pot funcționa și ca instrumente de negociere. Un stat poate folosi amenințarea introducerii tarifelor pentru a obține condiții mai bune de acces pe alte piețe, pentru a modifica anumite practici comerciale sau pentru a renegocia modul în care sunt distribuite beneficiile unei relații economice.
Dacă această interpretare se confirmă, tensiunile comerciale actuale nu ar reprezenta neapărat o confruntare directă între vechea globalizare și o nouă lume fragmentată.
Ele ar putea reprezenta o etapă de renegociere a globalizării, în care regulile comerțului sunt rescrise, iar în ecuație intră criterii care au fost mai puțin importante în perioada de expansiune maximă a comerțului global. Riscul apare dacă această negociere devine permanentă.
Dacă tarifele generează represalii succesive, iar criteriile geopolitice ajung să domine permanent considerentele economice, reconfigurarea poate evolua către o fragmentare autentică a economiei mondiale.
Iar rezultatul ar putea fi reprezentat de pierderi de eficiență și bunăstare pentru toate blocurile implicate.
Ce va înlocui globalizarea pe care am cunoscut-o?
Marea întrebare nu mai este dacă globalizarea va continua exact în forma ultimelor decenii. Această etapă pare deja depășită. Întrebarea este ce model o va înlocui. Economia mondială se poate îndrepta către o structură fragmentată, formată din blocuri economice relativ închise.
Sau poate apărea o nouă arhitectură a globalizării, în care deschiderea comercială coexistă cu preocupările privind securitatea economică, autonomia strategică și reziliența. Paradoxal, chiar succesul globalizării a contribuit la actuala transformare.
Integrarea economiei mondiale a schimbat distribuția puterii economice, a creat noi actori globali și, simultan, a generat noi vulnerabilități.
Leonardo Badea: O lume mai rezilientă nu trebuie să devină o lume mai săracă
Provocarea fundamentală este evitarea transformării acestei renegocieri într-un joc cu sumă negativă. Creșterea rezilienței economice nu trebuie să însemne automat reducerea prosperității, iar securitatea economică nu trebuie confundată cu izolarea.
O revenire la o economie mondială fără interdependențe este, de altfel, aproape imposibilă în era digitală. Obiectivul ar trebui să fie construirea unui model mai echilibrat și mai sustenabil. În esență, actuala dispută nu privește atât înlocuirea globalizării cu deglobalizarea, cât schimbarea principiilor pe care aceasta funcționează.
Modelul centrat aproape exclusiv pe eficiență este înlocuit treptat de unul care încearcă să integreze simultan eficiența, reziliența, securitatea economică și reducerea disparităților. Dacă această transformare va fi gestionată prin cooperare și negociere, rezultatul poate fi o nouă formă a globalizării.
Dacă va fi gestionată predominant prin conflicte economice, războaie comerciale și protecționism, transformarea riscă să se transforme într-o fragmentare costisitoare a economiei mondiale, cu efecte negative pentru toate părțile implicate.
